Şi...

Mă uit cu jind la pereţii camerei mele, pereţi care m-au adăpostit, pereţi pe care i-am mânjit, copil fiind, şi tot aceeaşi pereţi pe care i-am văruit când am crescut. Mă uit la ei şi îmi mai apare, din când în când, un zâmbet în colţul gurii şi mă întreb când au trecut anii, când s-au scurs zilele. Şi îmi amintesc cu drag de momentele stupide, rele, nebuneşti şi bune totodată şi mi-e atât de greu să părăsesc acea cameră şi tot atât de greu sa mă întorc, pentru că ştiu că va trebui să plec încăodată.

Şi mă trezesc în camera mea de cămin, noaptea sau dimineaţa, că nu îmi pot da seama ce e, unde câinii latră continuu, unde frigiderul porneşte regulat, fără să mă întrebe dacă mi-e bine sau mi-e rău şi mă întorc pe partea opusă cu speranţa că nu se va mai auzi.

Închid ochii şi mă trezesc.