Dorințe

Toată lumea se zbate să trăiască în vile, să meargă în mașini luxoase, să se îmbrace în haine scumpe și să își petreacă timpul în preajma vedetelor. Eu, în schimb, sunt un om simplu cu dorințe simple. Îmi doresc să merg desculț prin iarbă, să mă arunc în valuri vara, să mă bat cu bulgări iarna și să nu am regrete.
Totuși mi se par foarte mici șansele, că în ultimele clipe ale vieții mele nu voi avea nici un regret și mi s-ar părea o binecuvântare atunci când închid ochii pentru ultima oară să uit. Ce va urma după nu știu, dar un lucru e sigur, nu vreau să-mi amintesc ce-a fost, nici cu bune, nici cu rele.
Poate vă întrebați de ce nici cele bune. Mi-e frică să nu fie adevărat faptul că răul nu poate exista fără bine și invers. Cele bune vor dăinui mereu ca testament al celor rele.

Drumul

Mâine, e începutul sfârșitului. Nu vă speriați, nu vine sfârșitul lumii, ci doar a unor frânturi din viața mea. Mâine e primul pas către o altă eră, festivitatea de premiere. Începe numărătoarea inversă către sfârșitul facultății. Este drept că în același timp am ajuns și la sfârșitul altor cărări. Cărări care, începuseră să pară atât de familiare încât nu aș mai fi căutat altele, aș fi mers tot înainte până când timpul s-ar fi oprit.
Mă menajez cu gândul că sfârșitul unor cărări mă vor împinge spre alte poteci. Unele vor fi anevoioase ca escaladarea unui munte, altele vor fi ca mângâierea unei brize ușoare de mare în zile toride de vară. Sper că pe parcursul lor voi avea parte de lucrul care-mi lipsește cel mai mult momentan, fericirea.

Pentru că nu destinația contează, ci...

Please insert title here.

Obișnuiam să am gânduri pline de speranță.
Mintea mea e plină de nonsensuri
ca un câmp de luptă plin de leșuri.
În juru-mi, culorile, de mult nu mai au nuanță,
totul e scăldat în sângele ideilor de-odinioară.
Nu mă mai pot aștepta ca rănile să nu mai doară
cum nu mă pot aștepta ca soarele să nu răsară,
oricât de mult aș vrea ca totu-n ceață, aievea să dispară.

tine

Întorc capul atunci când văd culoarea verde. Nu mai pot să dorm pe partea stânga a vre-unui pat. Am două tricouri care-mi plac, pe care nu voi mai putea vreodată să le port. La înot nu voi mai putea merge fără să contaminez apa cu-ale mele lacrimi, căci ochelarii nu voi putea să îi mai țin la ochi. Muzică nu va mai suna niciodată la fel prin căștile mele. Facebook-ul a devenit doar o altă modalitate de a mă tortura singur, așa c-am renunțat la el. Yams sau Yahtzee nu voi mai juca vreodată.

Am parte de zile bune, și am parte de zile rele, dar în ambele cazuri mintea mea nu e departe de...

Adăugare ulterioară:

Nu pot respira când sunt îmbrățișat.

Adevărul

E un lucru urât de spus, și foarte egoist din partea mea dar trebuie să îl spun: cel mai tare doare să știu că e fericită. Nu vă închipuiți cât de mult mă urăsc pentru ceea ce am spus, dar ăsta e adevărul.

Homecoming

În opinia mea, o persoană își dorește cel mai mult să își așterne sentimentele pe foaie atunci când suferă, și credeți-mă, n-am mai suferit de ceva timp, la fel de mult ca acum. Chiar dacă în timpul zilei pot trece de multe ori ca normal, uneori chiar prea dornic să-mi trăiesc viața, atunci când seara se lasă, atunci când rămân doar cu gândurile mele, atunci mi-e cel mai greu.
Nu știu dacă ați fost puși în situația de a folosi autosugestia, dar vă spun că e foarte dificil să vă convingeți să credeți un lucru, când toată ființa voastră râvnește la cu totul altceva. Simt că mă mint. Totuși sunt incapabil să fac altceva. Faptul că am scris aici, fără să știu dacă va citi cineva sau nu, mă face să mă simt oarecum mai ușor.
Dacă ar săpa în inima mea acum, minerii ar fi extrem de triști și supărați pe mine, pentru că dacă odată ar fi dat peste aur, diamante, petrol, bucurie sau triste, un sentiment sau orice alt lucru care ar inspira vreun sentiment, acum ar da doar de piatră, și știm cu toții ce iese din piatră seacă...
Aș fi vrut ca postul meu de revenire să fie într-o notă mai veselă, dar așa cum mă mint eu, vă puteți minți și voi: fiecare pas contează, fie el înainte, fie el înapoi.

The end

O lacrimă pentru cele nespuse, o lacrimă pentru cele spuse fără rost, o lacrimă pentru zilele apuse, o lacrimă pentru că-s prost.
Am stat mult şi bine până m-am decis ce să scriu în acest post, dar deşi gânduri au fost multe, n-am avut destule cuvinte ca să vă spun care au fost acelea. Oricum nu aţi fi înţeles sau aţi fi dat alt sens celor spuse de mine, şi ca să nu mai fie confuzie am să vă lămuresc de pe acum că acesta va fi cel din urmă post al meu. Ar mai fi multe de scris însă va trebui să le citiţi în altă parte.
Vă salut pe toţi şi ca ultim sfat vă spun doar atât: fiţi mai buni şi mai înţelepţi!

Rafael Iosif

Îmi place mirosul primei zile de primăvară, (atunci când s-au topit căcații de câine și sunt proaspeți)

îmi plac gutuile, (pentru că sunt dulci la început și apoi îți dai seama că sunt acre, la fel ca viața)

îmi place să îmi aranjez bara de marcaje(bookmarks) de fiecare dată când îmi reinstalez windowsul, (asta ca să vă dea o impresie generală la cât de palpitantă este viața mea)

îmi place să alerg în picioarele goale prin iarba proaspătă, (atunci când mă duc în alte țări, că în România nu am voie)

îmi place când mă uit în oglindă și am impresia că arăt bine, (deseori e aburită oglinda sau nu am ochelarii pe ochi)

îmi place cum îmi stă părul după ce fac duș, (din păcate părul nu are aceeași părere despre mine)

îmi place să mă joc pe telefon când stau confortabil pe closet deși îmi amorțesc picioarele până termin jocul, (vă dați seama cu câtă nerăbdare îmi doresc să mă ridic și să mă întorc la viața reală dacă îmi obstrucționez intenționat venele din picioare și risc pierderea functiei motorii pentru o perioadă îndelungată)

îmi place să joc solitaire, (altceva mai complicat îmi este greu să învăț)

îmi place să mă trezesc dimineață să mă duc la școală, (cred că-i prima glumă bună pe care am făcut-o săptămâna asta)

îmi plac primele două albume ale lui Bitză, (nu am eu nici o vină că celelalte nu sunt la fel de bune)

îmi plac femeile, (în special cele care deși mă vedeau nu au știut de existența mea până pe la 18 ani, nu că mi-ar fi dat vreo atenție după; și aș dori să le mulțumesc pe această cale pentru că mi-au dat ocazia să îmi dezvolt puterea creativă)

îmi place să îmi aduc aminte cu drag de tinerețe, (sunt singurele momente când sunt fericit)

îmi plac glumele bune, (păcat că nu pot să spun niciuna)

îmi place mirosul lucrurilor noi, (din acest motiv nu îmi cumpăr niciodata nimic nou)

îmi place să sparg balonașele de la folia de împachetat, (un alt fel de recreare și de a demonstra abilitățile cognitive)

îmi plac caii, (pur și simplu n-am ce să spun rău despre ei)

îmi plac filmele bune, (o repercusiune a faptului că îmi plac femeile și am avut timp suficient să reflectez singur asupra acestei chestiuni),

îmi place să fiu ironic.

P.S.: Datorită dezgustului meu față de societatea în care trăim și lipsa totală de interes față de cele interesante am creat un alter ego care să mă scape de plictiseală și să mă amuze, dar care acum amenință să preia controlul. Acest individ este cunoscut sub pseudonimul Rafael Iosif și nu îi este frică să spună ce gândește, de fapt, ce gândesc, după cum vedeți în postul acesta pe care și-a permis să îl completeze fără permisiunea mea. Dacă mă vedeți pe stradă, evitați-mă ca nu cumva să dați peste Iosif.

Şi...

Mă uit cu jind la pereţii camerei mele, pereţi care m-au adăpostit, pereţi pe care i-am mânjit, copil fiind, şi tot aceeaşi pereţi pe care i-am văruit când am crescut. Mă uit la ei şi îmi mai apare, din când în când, un zâmbet în colţul gurii şi mă întreb când au trecut anii, când s-au scurs zilele. Şi îmi amintesc cu drag de momentele stupide, rele, nebuneşti şi bune totodată şi mi-e atât de greu să părăsesc acea cameră şi tot atât de greu sa mă întorc, pentru că ştiu că va trebui să plec încăodată.

Şi mă trezesc în camera mea de cămin, noaptea sau dimineaţa, că nu îmi pot da seama ce e, unde câinii latră continuu, unde frigiderul porneşte regulat, fără să mă întrebe dacă mi-e bine sau mi-e rău şi mă întorc pe partea opusă cu speranţa că nu se va mai auzi.

Închid ochii şi mă trezesc.

Popo(r)ul român

Într-o ţară în care nivelul civilizaţiei şi culturii naţionale creşte cu viteza melcului şchiop,
într-o ţară din care nici Chuck Norris nu a scăpat (după cum spune un bun prieten de-al meu, care a auzit la zeppelin),
într-o ţară în care volumul manelelor din casele unora multiplicat cu numărul de litri de bere îngurgitat de poporul român este egal cu numărul banilor neimpozitaţi câştigaţi de manelişti pe la nunţi şi botezuri iar printr-o ironie a sorţii, egal cu un sfert din suma furată de la bugetul de stat,
într-o ţară în care numărul casionurilor împărţit la numărul preoţilor care chiar respectă ceea ce predică este egal cu numărul oamenilor cinstiţi şi cu de două ori mai mult decât numărul parlamentarilor treji,
într-o ţară în care doar o treime din absolvenţi lucrează în domeniul facultăţii pe care au absolvit-o
...într-o ţară ca asta ne-am născut, am crescut, am învăţat să apreciem alte lucruri decât cele menţionate mai sus şi
...dacă e să murim, pământul cărei ţări e mai bine de fertilizat decât ţărâna din care ne-am înălţat?